Lucian Croitoru: Să nu uităm că inflația este o politică

Lucian Croitoru: Să nu uităm că inflația este o politică

Creșterea dobânzilor implică costuri mari pentru cei îndatorați. Inflația implică costuri pentru toată lumea. Cum ar putea un economist să explice cuiva îndatorat că băncile centrale trebuie să crească ratele dobânzilor și nu ei, cel puțin nu întotdeauna, ar trebui să fie supărați pentru asta?

Sincer să fiu, nu cred că există o explicație economică suficient de elocventă și, prin urmare, îmbrățișată de oameni în acest caz. Rațiunea economică nu este ușor accesibilă și, mai ales, nu este „conectată” la viața de zi cu zi a oamenilor. Ea implică întotdeauna o perspectivă pe termen mai lung care implică răbdarea și bunăvoința oamenilor, care au fost din când în când rugate și care, în cele mai multe cazuri, nu au fost recompensate corespunzător.

1.Inflația, preferințele noastre și prăjiturile germane

Argumentul ar trebui să dea o imagine din perspectiva de zi cu zi a oamenilor. Economiștii pot face asta dacă se străduiesc; dar un scriitor obișnuit să perceapă micro-universurile umane probabil i-ar merge mult mai bine. De exemplu, Ernest Hemingway a fost inspirat când a descris ideea împărtășită și de economiști, și anume că inflația este o ajustare a cursului de schimb dintre bani și bunuri și că orice ajustare drastică are efecte favorabile pentru unii și îngrozitoare pentru alții. În septembrie 1922, Hemingway a călătorit împreună cu soția sa de la Strasbourg (Franța) la Kehl (Germania). A traversat podul de patru kilometri care leagă cele două orașe și a schimbat 10 franci (adică mai puțin de un dolar canadian) cu 670 de mărci germane. Această sumă le-a durat o zi de „cheltuieli grele”; și mai aveau 120 de mărci rămase (Ernest Hemingway, „German Inflation”, în William White (ed.), By-Line: Ernest Hemingway – Selected Articles and Dispatches of Four Decades, Scribner).

De exemplu, un prânz cu cinci feluri la restaurantul hotelului din Kehl a costat 15 cenți, în timp ce la Strasbourg a valorat 1 dolar. Prin urmare, „acest miracol de schimb face un spectacol porc în care tinerii din orașul Strasbourg se înghesuie în patiseria germană pentru a se mânca bolnavi și se îngrămădesc cu felii pufoase, umplute cu cremă, de tort german la cinci puncte. Conținutul unei patiserii este curățat în jumătate de oră.”

Crezi că proprietarul patiserii a fost bucuros să-și vândă mărfurile atât de repede? Nu, nu era! „Proprietarul și ajutorul lui au fost obscur și nu păreau deosebit de fericiți când toate prăjiturile au fost vândute. Semnul cădea mai repede decât puteau ei coace.”

După cum știm, inflația din 1922 a câștigat avânt pentru încă un an. În septembrie 1922, 1 dolar valora 800 de mărci (Hemingway, 1922), în timp ce în noiembrie 1923, dolarul era fixat la 4,2 trilioane de mărci (Ludwig von Mises, „Inflația”, în Economic Policy: Thoughts for Today and Tomorrow, p. 63, 1979). Cu alte cuvinte, marca nu mai valora nimic. Din acest scurt cont se pot desprinde multe lecții: că inflația poate scăpa de sub control; că războiul are întotdeauna implicații dezastruoase pentru inflație, așa cum este cazul în zilele noastre din cauza invaziei Rusiei în Ucraina; că o inflație foarte mare are ca rezultat distrugerea monedei și, prin urmare, nu este sustenabilă; că inflația este bună pentru unii, dar rea pentru alții etc.

S-ar putea spune că, între timp, am creat mecanisme pentru a ne asigura că nu mai ajungem într-o situație ca cea a Germaniei de atunci. M-am referit la Germania, dar coroana austriacă sau rubla rusă treceau la acea vreme în același proces de pierdere masivă de valoare.

Desigur, mecanismele existente în prezent fac improbabilă o depreciere a monedei în raport cu bunurile de o amploare similară cu cea observată după Primul Război Mondial, pe fondul prăbușirii unor imperii. Cu toate acestea, există grade diferite de rău, nu este neapărat nevoie de o dezamăgire pentru ca durerea să apară. Este suficient ca inflația să se mențină la valori relativ ridicate pe o perioadă mai lungă pentru ca nivelul de trai al majorității oamenilor să scadă.

Ludwig von Mises, un observator direct al hiperinflației din Germania și Austria, care sfătuise guvernul austriac să oprească tiparul monetar, se întreba în 1959: „Dacă inflația este rea și dacă oamenii își dau seama, de ce a devenit aproape o cale. a vieții în toate țările?” (op. cit., p. 67). De atunci, lumea occidentală a traversat perioade de inflație relativ ridicată, precum cea din anii 1970, dar și perioade de inflație scăzută și stabilă, așa cum a fost cazul 1982 până în 2008. În consecință, dacă inflația ridicată este rău și dacă o mare parte dintre oameni își dau seama, atunci putem adăuga o notă întrebării inițiale prin alte două întrebări: „de ce inflația ridicată continuă să se ridice, uneori pe perioade de timp relativ lungi?” și „de ce se încruntă unii cu privire la creșterea ratelor dobânzilor la niveluri care ar determina inflația să se mențină sau să revină destul de repede la niveluri relativ scăzute?”.

Mises (op. cit., p. 72) a venit cu un răspuns perspicace și rezumativ la întrebarea pe care a formulat-o: inflația poate fi un mod de viață deoarece „inflația este o politică – o politică deliberată a oamenilor care recurg la inflație pentru că consideră că este un rău mai mic decât șomajul”. Și trebuie amintit că este o politică nesustenabilă. În prefața la ediția engleză din 1952 a cărții „Theory of Money and Credit”, publicată inițial în limba germană în 1912, Mises este foarte clar și afirmă că „marile inflații ale epocii noastre sunt, ca să spun clar, guvernare. -facut”[1]. El explică, de asemenea, folosind contextul vremii din economiile occidentale, de ce guvernul recurge la o inflație mai mare: pentru a reduce salariile reale impuse de sindicate peste nivelurile pieței libere; și este ironic când spune că John M. Keynes a învățat guvernul cum să înșele muncitorii prin politici inflaționiste (Mises, 1979, p. 70).

Cred că „inflația este o politică” este și răspunsul la întrebarea de ce apare din când în când o inflație relativ mare în democrațiile occidentale. Și, mergând mai departe, răspunsul la întrebarea de ce unii se opun unei majorări a dobânzii devine și el evident: pentru că este în contradicție cu politica numită inflație, cel puțin pentru promotorii acestei politici. Pentru cei care ar putea fi imediat îndemnați să concluzioneze că, în epoca noastră, acest răspuns s-ar referi la bănci centrale independente sau că vorbesc despre o politică monetară nesustenabilă a băncii centrale, să spun că ar fi doar o concluzie superficială, așa cum sunt pe cale să arăt. De fapt, unul dintre scopurile acestui articol este de a arăta cât de dificilă poate fi, într-o democrație, sarcina unei bănci centrale independente de a reduce inflația și cum rădăcinile lungi ale inflației ridicate pot fi urmărite până la guverne.

Dacă inflația relativ ridicată este o politică, atunci trebuie să subliniez cu fermitate că ea poate apărea numai în strictă concordanță cu ideile predominante în societate. Aceste idei modifică, în timp, anumite elemente cheie în structura societății, astfel încât o politică nu ar putea fi niciodată în contradicție cu ideile predominante și cu structura societății pe care acele idei o modelează. Fiecare dintre noi contribuim la aceasta structura prin preferintele noastre cu privire la nenumaratele alegeri pe care le facem in orice domeniu.

În efortul lor de a câștiga alegeri democratice, politicienii și guvernele pe care le formează trebuie să descopere cât mai exact posibil în ce măsură aceste preferințe sunt dedicate obiectivelor generale. Am putea considera că există trei obiective generale pe care guvernele moderne le au în vedere: solidaritatea, creșterea economică și sustenabilitatea [2]. Aceste obiective nu sunt neapărat compatibile, deoarece concentrarea preferințelor pe creșterea economică și solidaritatea poate fi în contradicție cu durabilitatea.

În lumea occidentală modernă, măsura în care preferințele sunt deplasate către durabilitate în raport cu celelalte două obiective poate diferi de la o țară la alta sau, pentru o țară dată, în timp. Oricum, deoarece aceste preferințe depind puternic de factori culturali, sociali, ideologici și politici, se presupune că sunt relativ stabile, deși pot apărea schimbări pe termen lung prin învățare. Există țări în care preferințele par să fie deplasate către obiectivul de sustenabilitate, la fel ca, în alte țări, preferința pentru sustenabilitate este mai slabă.

Cu toate acestea, putem spune că, în lumea occidentală în ansamblu, preferințele privind acele obiective au condus la ajustarea metodelor de realizare a acestora prin transformarea societății capitaliste. În istoria ultimilor 220 de ani, intervalul de timp în care inflația și ratele dobânzilor au prezentat cea mai mare stabilitate și au fost comparativ mai scăzute sa întins între 1873 și 1913, timp în care etalonul aur a funcționat în deplină conformitate cu regulile pe care se baza. Pot spune cu siguranță că, în acea perioadă, ideologia liberală a făcut ca preferințele din țările participante la sistem să se orienteze semnificativ către durabilitate. Aceasta explică de ce au existat doar puține obstacole de la obiectivele privind solidaritatea sau creșterea până la trecerea cerințelor de competitivitate de pe piețe (sectorul privat) în parametrii politicilor economice.

Acest sistem a garantat că „inflația a fost o politică” de inflație scăzută și stabilă. Acea garanție încorporată în standardul de aur reflecta principiul fundamental al libertății de intervențiile guvernamentale, puternic ancorat cultural, social, ideologic și politic. Etalonul aur presupunea o politică fiscală extrem de disciplinată și o politică monetară autonomă, fără obiective interne privind ocuparea forței de muncă sau stabilizarea prețurilor. Astfel, această din urmă politică ar putea fi compatibilă cu ratele de schimb fixe și cu mobilitatea capitalului. Etalonul aur a fost o politică antiinflaționistă. Aceasta nu înseamnă că inflația nu ar putea crește în anumite perioade. De exemplu, inflația ar crește ca urmare a „procesului cumulativ” descris de Wicksell și ulterior ajustat de Mises și Hayek. În acest proces, băncile stabilesc rate ale dobânzii sub nivelul natural, alimentând investițiile și, în cele din urmă, inflația, iar băncile au fost din nou cele care au oprit/redus inflația atunci când le-a erodat rezervele. Guvernul nu a fost în acest proces.

2. Inflația și redistribuția

Perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, pe măsură ce democrația s-a extins și numărul de alegători s-a extins, a fost martorul unor transformări care au fost și sunt mult mai blânde față de creșterea inflației (adică care a permis și a permis ca inflația să fie o politică de inflație ridicată) . Principalele schimbări instituționale care au avut loc treptat de atunci și care se pot combina în prezent pentru a alimenta inflația se referă la (i) schimbarea ideilor economice în favoarea unei egalități economice mai mari și privilegiarea redistribuției, (ii) piața muncii și puterea sindicatelor, ( iii) aducerea mediului natural al omului la nivelul de importanță al mediului social, cu un accent deosebit pe climă și (iv) menținerea unei capacități mari a guvernului de a produce inflație într-un context în care puterea politică a acordat independență centralei. banca din punct de vedere al politicii monetare. Această din urmă transformare reflectă, după cum voi detalia în continuare, o conștientizare incompletă de către societate a înclinației către inflație a mediului politic democratic și nu poate garanta că „inflația este o politică” de inflație scăzută și stabilă. Transformările menționate au potențialul de a face creșterea inflației rampante, așa cum sa dovedit cel mai recent în 2021 și 2022. Mă voi referi pe scurt la fiecare dintre aceste transformări.

Redistribuirea este o consecință a concepției predominante a unor economiști de stânga, potrivit căreia piața nu poate asigura o structură de stimulente capabilă să conducă la o redistribuire echitabilă a rezultatelor producției. O consecință directă a acestui punct de vedere este că economisirea este concentrată la cei mai bogați indivizi din societate, astfel încât cererea agregată este încetinită, ceea ce se reflectă într-o creștere economică scăzută [3].

În virtutea acestui concept, redistribuirea concretizată ca cheltuieli sociale a depășit constant producția, începând cu anii 1960. Prin urmare, a devenit o cheltuială rigidă a guvernelor, pe care trebuie să o finanțeze, indiferent de nivelul inflației. Cheltuielile au crescut odată cu impozitarea, astfel că, în zilele noastre, raportul dintre veniturile bugetare și PIB este foarte mare, urcând în unele economii occidentale chiar și la 45 la sută din PIB. Pe de o parte, în cel mai bun caz, unele cheltuieli, în special cheltuielile sociale, sunt greu de redus și, în cel mai rău caz, creșterea lor este greu de atenuat. Pe de altă parte, creșterea taxelor este dificilă și nepopulară.

În aceste condiții, redistribuirea excesivă a ajuns să acționeze ca un factor major de creștere al datoriei publice și ca o provocare severă pentru guverne de a se conforma constrângerii bugetare intertemporale. Ori de câte ori nu reușesc să respecte această constrângere, guvernele produc inflație [4]. Această realitate slăbește capacitatea politicii monetare de a controla inflația. Faptul că guvernele pot produce inflație, deși băncile centrale sunt independente, este în esență unul dintre motivele care au determinat observația de mai sus, adică faptul că conștientizarea de către societate a înclinației puterii politice către o inflație relativ mare este incompletă.

Modul în care este reglementată piața muncii este o altă sursă de inflație. În anii 1970, sindicatele erau foarte puternice și puteau impune salarii peste nivelul pieței libere. În acea perioadă, la fel ca și guvernele, sindicatele aveau puterea de a interveni pe piață și de a impune prețul muncii. Acest lucru a condus la o contradicție (observată, de exemplu, de Mises, așa cum am menționat deja, dar și de Hayek, Friedman și alți economiști ai vremii) între salariile prea mari care tind să reducă ocuparea forței de muncă și faptul că politicile monetare și fiscale erau responsabile pentru atingerea ocuparii depline. Rezultatul a fost o inflație relativ ridicată.

Cred că, în zilele noastre, puterea de pârghie a sindicatelor este mult mai mică, dar rolul sindicatelor în creșterea salariilor a fost transferat în mecanisme automate încorporate în lege, cum ar fi salariul minim, reglementări care încurajează „timizii la muncă” și, prin urmare, cererea crescută. pentru forța de muncă în raport cu oferta etc. Dar nu contează prea mult cât de lipicioase ajung salariile să depășească nivelul care ar exista în mod normal pe o piață liberă. Ceea ce contează este că, în unele cazuri, politicile monetare și fiscale au rolul de a asigura ocuparea deplină a forței de muncă, în timp ce salariile peste nivelul de echilibru împing producția în jos. Totul este mai discret pe piața muncii astăzi decât în ​​perioada de glorie a sindicatelor, dar esența rămâne: cerințele pieței pentru competitivitatea și sustenabilitatea afacerilor sunt filtrate printr-un set de reglementări care pun sustenabilitatea politicilor publice în spatele altor obiective.

În ceea ce privește clima, în diferite etape după cel de-al Doilea Război Mondial, dar cel mai vizibil în anii 1960-1970 și mai recent în ultimii ani, mediul natural a fost adus la același nivel de importanță pentru om ca și mediul uman, deși evoluțiile în cele două medii sunt guvernate de legi care sunt foarte diferite în natura lor (Hayek a spus clar în prelegerea sa de la Premiul Nobel „Pretenția de cunoaștere”). Nesocotind faptul că în societate nu putem identifica legile care să ne arate încotro se îndreaptă societatea, ce schimbări au loc și cum le putem controla, asistăm în prezent la renașterea concepției aproape „religioase” că putem transforma societatea pentru a îndeplini climatul. -obiective aferente. Noua religie se numește „sustenabilitate” și multe intervenții guvernamentale în economie sunt permise în numele ei. În numele acestei sustenabilitati legate de mediu, sustenabilitatea politicilor (macro)economice este implicit împinsă în plan secund. Cert este că politicile publice de „ecologizare” grăbită a economiei au avut o contribuție majoră la creșterea inflației, deoarece, sub presiunea reglementării, au dus la o scădere a ofertei de gaze, petrol și cărbune, decuplată de cea reală. factorii care au influențat cererea pentru astfel de mărfuri, punând presiune asupra prețurilor acestor mărfuri.

În sfârșit, pentru a ne apropia de politica monetară și inflație, menționate la punctul (iv) de mai sus, trebuie adăugat că majoritatea băncilor centrale nu au fost independente decât la începutul anilor 1990. Acum sunt independenți de puterea politică în ceea ce privește stabilirea instrumentelor de politică monetară și pot crește ratele dobânzilor pentru a combate inflația fără a cere permisiunea cuiva. Acest lucru marchează un progres semnificativ. Scopul politicilor monetare ale băncilor centrale independente este o inflație scăzută și stabilă. Și totuși, libertatea politicii monetare de a-și folosi instrumentele în mod independent nu echivalează în niciun caz cu o retragere a puterii politice din problema inflației.

Am sugerat deja, când mă refer la redistribuire, că guvernul – deși acordă independență băncii centrale – și-a menținut posibilitatea de a produce inflație, independent de acțiunile băncii centrale. În măsura în care așteptările sunt raționale, guvernul produce o creștere a inflației atunci când crește datoria publică într-o măsură mai mare decât valoarea actuală actualizată așteptată a excedentelor primare fiscale viitoare, așa cum este afirmat și solid demonstrat de teoria fiscală a nivelului prețurilor. Astfel, chiar dacă independența băncii centrale în ceea ce privește stabilirea politicii monetare a fost acordată de politicieni pentru ca inflația să fie o politică de stabilitate a prețurilor, implementarea acesteia rămâne o problemă care depinde de capacitatea guvernului de a-și respecta constrângerile bugetare intertemporale [5].

La rândul său, după cum sa subliniat mai sus, capacitatea guvernului de a se conforma constrângerii sale bugetare și, prin urmare, de a stabiliza așteptările fiscale rămâne condiționată de rezolvarea sarcinii dificile de a reduce cheltuielile bugetare și/sau de a crește impozitele de la nivelurile deja ridicate la care au fost aduse de factorii care au schimbat preferințele alegătorilor în detrimentul sustenabilității. În măsura în care redistribuirea excesivă (în sens larg, adică cheltuielile guvernamentale excesive) reușește să împiedice această sarcină guvernamentală, ea reușește, de asemenea, să agraveze sarcina băncii centrale de a stabiliza inflația la niveluri relativ scăzute.

De altfel, în prezent, banca centrală nu are niciun mecanism care să o salveze de alegerea între sustenabilitate și obiective privind creșterea economică și solidaritate, atâta timp cât obiectivele sale, stabilite de parlamente, includ și alte scopuri decât stabilitatea prețurilor, lăsând lista deschisă.

S-ar putea întreba: de ce aceste caracteristici ale societății, enumerate la punctele (i)-(iv), nu au condus la o inflație ridicată în perioada 1982-2008 sau în perioada 2009-2020? Răspunsul este simplu. Depinde de puterea fiecărei caracteristici și de modul în care s-au combinat. Problema este însă că se pun bazele pentru apariția unor episoade de inflație ridicată, deși pot exista circumstanțe în care caracteristicile respective se pot combina pentru a favoriza o inflație scăzută și stabilă.

De exemplu, o astfel de combinație de bun augur a avut loc în perioada 1982-2008, care a văzut o revenire a spiritului liberal și a ideilor neoclasicismului în economie, permițând astfel (ia) o relaxare a politicilor redistributive și o politică de promovare a ofertei („oferta). economia secundară’), (iia) dereglementarea pieței muncii și mai puțină preocupare pentru creșterea cheltuielilor sociale, (iiia) eliminarea exagerărilor privind încorporarea problemelor de mediu în programele guvernamentale și, în sfârșit, (iva) realizarea unor politici monetare orientate spre stabilizarea prețurilor și, foarte important, însoțirea acestora de politici fiscale ghidate de respectarea constrângerii bugetare intertemporale a guvernelor. Creșterea treptată a libertății economice care a apărut în perioada respectivă prin modificarea elementelor menționate a fost cheia succesului în stabilizarea inflației la niveluri scăzute.

Totuși, în perioada 2009-2019, lucrurile s-au schimbat aproape în direcția opusă: (ib) redistribuirea a crescut, stimulată de noi idealuri privind o mai mare egalitate economică și au apărut noi restricții la aprovizionare, (iib) piața muncii a devenit mai reglementată , (iiib) au fost lansate programe extrem de ambițioase pentru a aborda schimbările climatice și (ivb) în economiile dezvoltate, politicile monetare au trecut la relaxarea cantitativă (care, în principiu, a stimulat inflația) însoțite de discursuri despre respectarea constrângerii bugetare a guvernelor (care, în principiu, a alimentat așteptările că politica fiscală nu ar produce inflație). Toate aceste componente au avut amplori și s-au combinat într-un mod în care nu au reușit să genereze o creștere a inflației de la niveluri relativ scăzute la ținta de inflație în țările dezvoltate. Cu toate acestea, la izbucnirea pandemiei, care a presupus creșteri ale datoriilor publice în 2020, fără ca acestea să fie însoțite de creșteri similare ale valorii actuale așteptate a excedentelor bugetare primare, politica fiscală din diferite țări a contribuit, alături de gaze și energie mai costisitoare, la creșterea inflației peste țintele de inflație ale băncilor centrale.

Elementele/trăsăturile enumerate la punctele (i) până la (iv) sunt în strânsă legătură cu puterea politică[6], după cum se poate deduce din analiza celor două perioade. Totuși, pentru a nu ne baza doar pe exemple, pot fi evidențiate legăturile logice dintre elemente. Astfel, dacă preferințele publicului sunt deplasate masiv către obiectivele de solidaritate și creștere, în detrimentul sustenabilității, atunci deciziile politice favorizează intensificarea redistribuirii, intervențiile pe piața muncii și pe alte piețe și pot îngreuna respectarea guvernului. constrângerii bugetare intertemporale. Problemele care au fost rezolvate anterior prin decizii private (de exemplu, distribuție) sunt rezolvate acum prin decizii politice (redistribuire). Prin urmare, puterea politică crește. În acest proces, libertatea economică (rolul de piață) tinde să se diminueze, iar puterea economică a sectorului privat se diminuează, pe măsură ce un număr tot mai mare de mijloace sunt deplasate din utilizările private. Astfel, așa cum subliniază Friedman și Friedman (op. cit., p. 9), o consecință profundă este că puterea economică a sectorului privat nu mai poate contrabalansa puterea politică, ceea ce înseamnă că nu mai există o separare clară între două puteri, indicând o slăbire a capitalismului competitiv și a bazei libertății politice. Dar, în abordarea pe care am propus-o aici, putem distinge și o consecință pentru dinamica prețurilor: dezechilibrul dintre cele două puteri (care conduc economia în comun într-o democrație) reflectă în mărimi și combinații de elemente (i) – (iv) că poate duce la o inflație relativ mare dacă, din cauza combinațiilor menționate, guvernul nu se mai poate conforma sau alege să nu mai respecte constrângerile bugetare pentru o perioadă [7].

În aceste circumstanțe, sarcina unei bănci centrale independente de a controla inflația este îngreunată semnificativ. Dacă guvernul nu respectă constrângerile sale bugetare intertemporale, atunci aceeași țintă de inflație poate fi atinsă de banca centrală cu rate ale dobânzilor mai mari.

În 1935, nu cu mult înainte de declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, Hemingway scria: „primul panaceu pentru o națiune prost administrată este inflația monedei; al doilea este războiul. Ambele aduc o prosperitate temporară; ambele aduc o ruină permanentă. Dar ambele sunt refugiul oportuniștilor politici și economici.” (Ernest Hemingway, „Notes on the Next War: A Serious Topical Letter”, 1935, în William White (ed.), By-Line: Ernest Hemingway – Selected Articles and Dispatches of Four Decades, Scribner). Rusia, unde atât democrația, cât și libertatea economică sunt slabe [8], va avea posibilitatea de a reflecta asupra adevărului acestor afirmații din perspectiva războiului pe care l-a lansat în Ucraina. Dar ce ar putea însemna, în contextul descris aici, o societate prost gestionată în democrațiile consolidate și, mai precis, pentru ce ar fi inflația un panaceu?

Din punctul de vedere luat aici, o societate democratică este manipulată greșit atunci când echilibrul dintre puterea politică și puterea economică a sectorului privat este înclinat, prima putere depășind-o pe cea din urmă. În acest context, inflația ridicată ajută la rambursarea datoriei publice. Acesta din urmă apare în procesul de creștere a puterii politice prin extinderea redistribuirii până la un punct în care taxele sunt prea mari pentru a fi crescute în continuare, iar cheltuielile acoperă zone prea sensibile pentru a fi reduse de cei care cred în rolul extins al statului. Un echilibru înclinat persistent între cele două puteri înseamnă o democrație cu un liberalism relativ scăzut. Liberalismul înseamnă în egală măsură libertate economică și politică, astfel încât erodarea lui nu s-a putut face mult timp doar pe componenta economică. Mai devreme sau mai târziu ar urma și erodarea libertăților politice, întrucât libertatea economică este o condiție necesară – deși nu suficientă – pentru libertatea politică.

3. Trei măsuri necesare pentru combaterea inflației: lecția anilor 1980

Pentru a evita ca caracteristicile (i) până la (iv) să dobândească amploare și să interacționeze în moduri care, pe lângă potențialul de a accelera inflația, ar duce și la erodarea libertăților politice, guvernele din societatea occidentală trebuie să treacă la politici. sporirea libertății economice. Acesta este obiectivul fundamental.

În practică, totuși, idealul unei egalități economice mai mari și teoriile economice care stau la baza ar putea împiedica guvernele să vadă suficient de clar că au atins amplori și trăsături care, dacă nu sunt inversate, vor continua să diminueze libertatea economică (FE scăzut), să producă inflație (mari I) și modifică libertatea politică (PF scăzut) (în această ordine exactă), fără a obține o reducere a inegalității economice prin redistribuire.

Când, în anii 1982-2008, guvernele au inițiat măsurile prin care au ajustat amploarea și relațiile dintre elementele (i)-(iv), după cum am menționat mai sus, au creat condițiile pentru reducerea libertății economice în perioada din 1950 până în 1970, care deja generase perioada Marii Inflații, să nu aibă ca rezultat o erodare a libertății politice. Cu alte cuvinte, societatea a folosit mecanismele de care dispunea pentru a rupe secvența EF scăzut – I mare – PF scăzut atât prin creșterea libertății economice, cât și prin combaterea inflației.

În acest moment, recapitularea mai multor fapte va ajuta la clarificarea afirmației conform căreia scăderea libertății economice prin redistribuire excesivă nu implică doar o inflație ridicată și riscul unei libertăți politice mai scăzute, dar nici nu poate reduce inegalitatea economică. În primul rând, guvernele ar putea continua să creadă că egalitatea economică și libertatea politică pot coexista. La extrem, socialismul a arătat însă că egalitatea economică și libertatea politică nu pot trăi împreună și a dovedit că tot ce poate face societatea este să aleagă între libertatea economică și libertatea politică, pe de o parte, și egalitatea în sărăcie, pe de altă parte.

În al doilea rând, guvernele văd că democrația a dus la o creștere a veniturilor bugetare ca pondere din PIB, dar nu și la reducerea inegalității. Cei care susțin intervenția masivă a guvernului ar putea crede că relația negativă dintre cele două elemente este neliniară și că raportul venituri bugetare-PIB nu a atins încă nivelul critic de la care ar începe să reducă semnificativ inegalitatea economică.

Cu toate acestea, după cum a arătat Laffer, o creștere a cotelor de impozitare peste un anumit nivel nu mai încasează venituri la buget, ci chiar le diminuează. Până în momentul în care începe să scadă veniturile bugetare, creșterea cotelor de impozitare continuă să modifice libertatea și puterea economică a sectorului privat. Din acel moment, creșterea cotelor de impozitare continuă să scadă puterea economică și, în plus, începe să producă inflație, deoarece alimentează așteptările că guvernul va avea nevoie să crească datoria publică fără a putea genera o creștere a excedentelor primare reale pentru aceeasi masura. Acum, doar o scădere a impozitelor ar putea duce la venituri suplimentare, ceea ce este în contradicție cu opinia predominantă conform căreia inegalitatea este redusă prin creșterea impozitelor.

În al treilea rând, un guvern mare și foarte îndatorat introduce incertitudine și modifică procesul de luare a deciziilor în sectorul privat. Fiecare entitate este îngrijorată de ce va face guvernul: va crește taxele, va reduce cheltuielile sau va produce inflație? În România, cel puțin, nu a trecut un an fără ca această întrebare să domine agenda. Oricare ar fi creșterea economică de facto, aceasta este mai mică decât ar putea fi dacă incertitudinea și distorsiunile astfel introduse nu ar exista. Prin urmare, guvernul își înrăutățește poziția nesustenabilă.

Dacă guvernele înțeleg că dimensiunile lor au devenit o problemă, ar trebui să încerce să reducă activitatea de redistribuție. Problema este, așa cum sa arătat mai sus, că – dacă preferințele din societate sunt deplasate către obiective de solidaritate și creștere/angajare – politicienii vor găsi această sarcină extrem de provocatoare. Cu alte cuvinte, deși contraintuitivă, reechilibrarea celor două puteri prin reducerea puterii politice în favoarea puterii economice este dificilă. Tendința va fi de a amâna ajustările necesare.

După cum se poate observa deja și așa cum am argumentat în acest eseu, amânarea ajustărilor necesare se adaugă la inflația alimentată de alte surse. Toate costurile și distorsiunile generate de inflația relativ mare vor crește. Dar, din moment ce ajungem oricum cu o inflație ridicată și componenta ei fiscală devine evidentă, atunci putem observa și o potențială consecință pozitivă a acesteia, neintenționată de cei care promovează creșterea redistribuției și a altor forme de intervenție a guvernului în economie: inflația ridicată. ar putea face oamenii să înțeleagă mai bine de ce ar putea prefera obiectivul de durabilitate și ar putea încuraja votul acelor politicieni care sunt în favoarea reformelor care vizează creșterea puterii economice. Cel puțin așa s-a întâmplat după Marea Inflație din 1965-1982, astfel încât, în secvența EF scăzut – I mare – PF scăzut, nu a mai apărut această din urmă componentă, ceea ce ne dă speranța că societatea ar putea manifesta din nou aceeași înțelepciune. .

Este de remarcat faptul că, înainte de producerea acestei schimbări, în SUA au fost făcute mai multe încercări de reducere a inflației, dar toate au eșuat. Acele încercări au eșuat deoarece nu au abordat toate cauzele care au determinat inflația, deoarece au rezultat din amploarea și conexiunile articolelor (i) la (iv). Eforturile de îmblânzire a inflației au reușit doar atunci când trei elemente au acționat împreună: (A) creșterea ratei dobânzii fără a mai lua în considerare compromisul inflație-șomaj. Această schimbare a afectat caracteristicile (ii), privind piața muncii și (iv), privind independența băncii centrale și menținerea capacității guvernului de a produce inflație; (B) ajustarea deficitelor bugetare și stabilizarea așteptărilor fiscale, cu impact asupra caracteristicii (iv); și, în sfârșit, (C) măsuri de revigorare a libertății economice, cu impact asupra trăsăturii (i), privind redistribuirea și ideile care o ghidează, precum și asupra trăsăturii (ii), și trăsăturii (iii) referitoare la echilibrul dintre mediul și mediul natural al omului.

4. Ce ar trebui să facem cu politica fiscală în România

Reducerea inflației în România necesită nu numai creșterea ratei de politică monetară, ci și ancorarea așteptărilor fiscale prin crearea unei politici coerente și durabile de reducere a deficitului bugetar. Numeroși analiști susțin că reducerea deficitului ar trebui realizată prin extinderea veniturilor bugetare și că nu se poate face în măsura necesară fără creșterea cotelor de impozitare. Mai mult, este o idee larg răspândită că România, cu o pondere a veniturilor fiscale în PIB (așa-numita povară a impozitării fără contribuții sociale imputate în SEC 2010) de doar 27 la sută, ar avea o problemă în cadrul Uniunii Europene. (UE). Astfel, unii propun ca România să aibă ca strategie să atingă valori similare cu media UE, care a variat între 38% și 41% din PIB din 1995.

Cu toate acestea, în lumina celor discutate în acest eseu, nu cred că vreo țară trebuie să-și stabilească obiectivul de a crește cotele de impozitare pentru a împinge ponderea veniturilor bugetare în PIB către media UE. Nu văd nicio bază microeconomică pentru stabilirea unui astfel de obiectiv. Mai degrabă, cred că acele țări cu o pondere prea mare a veniturilor bugetare în PIB au o problemă, deoarece pun o povară prea mare asupra sectorului privat.

În perioada 1995-2020, mediile veniturilor bugetare exprimate ca procent din PIB au fost similare cu cele înregistrate de România în SUA (26,3), Elveția (26,1) și Japonia (27,2). În SUA, media pentru întreaga perioadă 1970-2020 a fost de 26,2% din PIB, în timp ce în Japonia media pentru 1981-2020 a fost de 26,6% din PIB. Toate aceste țări oferă cetățenilor lor servicii publice foarte bune. Toți au același contract social ca și noi: puterea este acordată de popor la trei puteri separate, adică judecătorească, executivă și legislativă. Diferența este în ceea ce privește calitatea separării între cele trei puteri, în ceea ce privește faptul că avem ceva de recuperat, calitatea colectării, pe care trebuie să o creștem, și evaziunea fiscală, pe care trebuie să o reducem. . Dacă ar fi să atingem aceste obiective, ponderea veniturilor bugetare în PIB s-ar mări la peste 33 la sută în România. Efortul rămas ar trebui să fie pe partea cheltuielilor, printre altele, prin reducerea distracției.

Pentru economia românească, creșterea cotelor de impozitare ar fi contraproductivă în ceea ce privește impactul asupra puterii economice a sectorului privat și asupra creșterii economice, care este deja blocată de creșterea inflației, care acționează ca un impozit. În același timp, ar fi o validare a politicilor eronate de creștere bazată pe salarii văzute între 2017 și 2019, care ar crea hazard moral. Publicul și-ar da seama că, încă o dată, politica fiscală ar urma o cale impusă de nevoia de a corecta greșelile anterioare, nu una aleasă în mod deliberat pentru a crește volumul și calitatea serviciilor furnizate de guvern (un rezultat prezis de Hayek pentru politicile care nu sunt ghidate de principii).

Gospodăriile și firmele ar observa că nu ar plăti taxe mai mari în schimbul mai multor bunuri și servicii de o calitate mai bună, deoarece ar fi corect, ci în principal pentru a ajuta sectorul guvernamental să depășească dificultățile financiare pe care le-a adus prin acele politici eronate. . Perioada 1995-2021 a cunoscut diverse sisteme de impozitare, inclusiv impozite progresive în pantă abruptă, dar ponderea veniturilor bugetare în PIB (povara impozitării) a depășit 30 la sută abia în 1999 (31 la sută) și 2000 (30,3 la sută). Aceasta arată că, pe fondul unei politici fiscale care nu este ghidată de principii, impozitele pe care publicul dorește să le plătească rămân relativ scăzute, indiferent cât de mult ar crește cotele de impozitare (punctul de inflexiune pe o curbă Laffer cu veniturile fiscale pe axa verticală și ratele de impozitare pe cea orizontală ar avea loc la un nivel relativ scăzut pe axa verticală).

Cel puțin în anumite domenii, cum ar fi forța de muncă, taxele sunt deja relativ mari, ceea ce afectează oarecum competitivitatea firmelor. Creșterea altor taxe le-ar reduce și mai mult competitivitatea. De asemenea, introducerea unui impozit progresiv pe venit ar fi contraproductivă, deoarece ar fi doar o altă modalitate de a intensifica redistribuirea și de a reduce economiile și stimulentele pentru muncă. Asta nu înseamnă că în alte domenii există loc de reducere a impozitelor, direct sau indirect, prin stabilirea unor reguli care nu sunt ghidate de principii. Pe scurt, nu ar trebui permise excepții de la regulile generale bune (reguli fără scop) descoperite în practică, deoarece introduc denaturări și au ca rezultat reducerea veniturilor bugetare și sunt greu de retras. Eliminarea excepțiilor este necesară și este foarte probabil să crească ponderea veniturilor bugetare în PIB.

În România, pe lângă adoptarea unor reguli ghidate de principii, reforma fiscală ar trebui să vizeze o mai bună conformare a contribuabililor. Autoritatea fiscală poate face acest lucru doar dacă arată că este mai civilizată decât cei care ocolesc plata impozitelor. Această civilizație poate crește dacă autoritatea fiscală înțelege că trebuie să elimine canalele care permit evaziunea. Modernizarea sistemului de colectare prin tehnologii IT este o necesitate absolută. Apoi, este necesară îmbunătățirea calității cheltuirii banilor publici. Când contribuabilii vor vedea că ceea ce plătesc prin impozite le revine sub forma serviciilor și bunurilor publice așteptate, ei vor fi mai mult decât dispuși să respecte regulile.

Orice discuție despre venituri fără a le conecta la mecanismele care împing cheltuielile la niveluri din ce în ce mai mari ca pondere din PIB nu este completă, așa cum ar trebui să fie. Evaluarea problemei așa-numitei insuficiențe a veniturilor bugetare trebuie să pornească de la înțelegerea faptului că veniturile sunt un mijloc, în timp ce cheltuielile pe care trebuie să le acopere reprezintă obiectivele. Obiectivele trebuie stabilite în funcție de mijloace. Din păcate, în practică este cam invers. De aici și necesitatea unei reforme pe care nicio țară nu o are într-o formă completă și eficientă, dar pe care Hayek a sugerat-o. Este vorba despre introducerea unei reguli care să stabilească o responsabilitate individuală a contribuabilului în legătură cu creșterea cheltuielilor publice, întrucât nimeni nu are voie să consume pe cheltuiala celuilalt. De exemplu, se poate imagina că orice program guvernamental care prevede o creștere a cheltuielilor publice ar trebui să includă declarații și calcule privind volumul impozitelor pe care cetățenii le vor plăti din banii lor.

Ar trebui să fie posibil ca aceste declarații și calcule să fie evaluate de opoziția politică și de experți. Astfel, alegătorii vor ști cât îi costă o opțiune electorală sau alta și că sunt gata să o plătească din banii lor. Această măsură nu poate fi aplicată dacă există impozite progresive, deoarece progresivitatea este o regulă de redistribuire de la cei cu venituri mari către cei cu venituri mici. Aceasta nu este o regulă generală, deoarece înseamnă că o majoritate votează pentru un sistem care, în cea mai mare parte, nu se aplică acestuia. Ea umbră costurile individuale ale contribuabilului. Lipsa unei explicații cu privire la costurile individuale ale unor programe guvernamentale și progresivitatea sunt principalele motive pentru care masa mare de alegători acceptă creșterea continuă a ponderii cheltuielilor în PIB. Din acest motiv, guvernele au înregistrat o creștere constantă a ponderii cheltuielilor bugetare în PIB, care a fost urmată de impozite mai mari și, ulterior, de o creștere a datoriei publice. Această practică nu favorizează politicile durabile.

[1] Ludwig von Mises (1952), „Theory of Money and Credit”, Institutul Mises, p. 9.

[2] Cele trei obiective sunt enumerate de Ben Crum în „Saving the Euro at the Cost of Democracy?”, JCMS (Journal of Common Market Studies), Vol. 51, nr. 4, 2013, p. 614-630. Crum (2013) se referă în mod specific la preferințele guvernelor cu privire la elaborarea politicilor economice, care sunt identificate în urma dezbaterii publice. Aceste preferințe de politică economică cu privire la cele trei obiective sunt luate în considerare pentru a identifica diversitatea națiunilor, pe lângă diferențele instituționale ale statelor naționale, mai ales în ceea ce privește găsirea unei soluții despre o uniune monetară care să nu se bazeze pe o uniune politică, cum este cazul zonei euro.

[3] Hayek arată că ideea eronată conform căreia economisirea reduce consumul, astfel încât acesta din urmă să nu poată ține pasul cu producția, este „la fel de veche precum știința economiei politice însăși”. Această idee a pătruns în economia politică a socialismului conturată ca concentrarea economiilor în mâinile celor bogați, datorită procesului de redistribuire creat de piață, și a fost descrisă inițial de Mihail Tugan-Baranovski, în 1894, în rusă, și de John. Hobson, care a elaborat-o încă din 1909 (vezi Friedrich Hayek, „The ‘Paradox’ of Saving”, Economica No. 32, pp. 125-169, 1931; Mitchell Wesley, „Business Cycle: The Problem and its Settings”, NBER, 1927). Keynes a preluat această idee în explicația pe care a oferit-o pentru Marea Depresiune din 1929-1933 și este cunoscută ca așa-numitul „paradox al economisirii”. Între timp, au apărut diverse teorii ale subconsumului, pentru a justifica preocuparea societății moderne și a economiștilor cu gestionarea cererii agregate și, prin urmare, cu neglijarea obstacolelor pe care diversele politici concepute pentru a favoriza redistribuția le pun față de ofertă.

[4] Când impozitează pentru a redistribui, guvernele preiau resurse din sectorul privat pentru a le transfera către anumite părți ale sectorului privat sau public. Atunci când guvernele își ridică datorii pentru a le redistribui, dar ajung să crească inflația pentru a reduce acea datorie în termeni reali, ele transferă resursele din sectorul privat către ele însele. În acest ultim caz, guvernele recurg practic la un fel de represiune financiară.

[5] În schimb, în ​​conformitate cu standardul aur, posibilitatea guvernului de a produce inflație era practic nulă, motiv pentru care sistemul avea o clauză care suspenda standardul aur în caz de război, pentru a permite guvernelor să producă inflația. necesare pentru scăderea în termeni reali a datoriei publice acumulate în procesul de finanţare a unui război.

[6] Folosesc aici termenii „putere politică” și „putere economică”, așa cum sunt folosiți de Milton Friedman și Rose Friedman în „Capitalism and Freedom”, University of Chicago Press, 2002 [1962].

[7] Am afirmat mai devreme că „etalonul aur a fost o politică antiinflaționistă”. Luând în considerare argumentele menționate mai sus, am putea spune că etalonul aur a fost o politică antiinflaționistă pe fiecare element dintre cele enumerate la (i) până la (iv), deoarece a reușit să contrabalanseze puterile politice și economice. Desigur, relația complexă dintre libertatea economică și, pe de o parte, libertatea individuală, în general, și, pe de altă parte, libertatea politică, nu înseamnă că în timpul etalonului de aur a existat mai multă libertate politică. La acea vreme, libertatea economică coexista adesea cu o libertate politică slabă. Libertatea economică este necesară pentru libertatea politică, dar nu este suficientă (Friedman și Friedman, op. cit.; vezi și Ludwig von Mises (1962), Planning for Freedom, Libertarian Press). Acolo unde libertatea economică dispare, dispare și libertatea politică. În consecință, în sistemele în care libertatea economică nu există, cum ar fi socialismul, nu există așa ceva ca libertatea politică. Într-o democrație, cele două libertăți coexistă, totuși reducerea libertății economice a sectorului privat de către puterea politică poate duce la o scădere a puterii economice și la limitarea libertății politice (mari gânditori precum Ludwig von Mises, Friedrich von Hayek, Milton Friedman). , Rose D. Friedman, Amartya Sen, Jagdish Bhagwati, Gordon Tullock, Alan Greenspan, Francis Fukuyama aruncă lumină asupra legăturii dintre libertatea economică și libertatea politică).

[8] Potrivit Freedom House, Rusia este un „sistem politic autoritar” (https://freedomhouse.org/country/russia/freedom-world/2022) și, conform Heritage Foundation, economia sa este „în mare parte neliberă” ( https://www.heritage.org/index/ranking). :focus”).length&&this.save(),s.prototype.dispose.apply(this,arguments)},render:function(){var t=this.model.get(„compat”);if(t&&t.item )return this.views.detach(),this.$el.html(t.item),this.views.render(),this},preventDefault:function(t){t.preventDefault()},save:function (t){var e={};t&&t.preventDefault(),_.each(this.$el.serializeArray(),function(t){e[t.name]=t.value}),this.controller .trigger(„attachment:compat:waiting”,[„waiting”]),this.model.saveCompat(e).always(_.bind(this.postSave,this))}, postSave:function(){this. controller.trigger(„attachment:compat:ready”,[„gata”])}}),t.exports=i},function(t,e){var i=wp.media.View.extend({className: ”media-iframe”,render:function(){return this.views.detach(),this.$el.html(‘

traducere după http://luciancroitoru.ro/

Spread the love
Leave a comment

Send a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *